sesam-is-open

unde soare acolo lună unde carne aici amintiri unde îngeri unde aripi un om numără în gând să nu deranjeze ciclopii ce ambiție ce antrenament aici la terenul de tenis aici andromeda aici șerpii mă cheamă barbă cot mă strigă o voce trec vama cu copitele mele călare toți suntem cei unși soarele dimineața pe o bancă înflorită o femeie așteaptă și tună și fulgeră împărații cântă singuri aici sunt toate măștile mele ploaia îmi intră în suflet sub pielea mea sunt atât de multe sar atât de sus că nu mai văd jurăminte ce loc frumos am în inima ta

The night drapes over me, a shroud as dark as a vanquished spirit. My head, heavy, bows under the weight of sorrow, Visions of this world's relentless terrors etched deep within the folds of thought. Will this shadow ever lift? Can we turn a blind eye? Dreams of honor, courage, and purity plunge into an abyss, buried beneath concrete and earth. My heart, weary from the struggle, pulses with a tormenting rhythm. A glimpse of lives once carefree, dancing in ignorance or indifference to the looming storms, under ominous clouds pregnant with fury. When the final flame flickers out, who will stand to bear witness? Maybe, just maybe, a tender rain will fall, rousing us from our stupor, washing away the grime of yesteryears.

zboară fluturii peste case din pieptul cuiva se aude o inimă cerul se cuibărește înauntrul meu cu tot cu nori cu soare și ce mai e acesta este un vers acesta a fost un cântec am vârsta oricui și umerii cunoscuți cine nu merge pe sârma asta n-are curaj cine nu pășește nu trăiește zboară fluturii peste case ca un refren albastru se aude o casă de marcat simt miros de plăcintă cu mere durerea se-nmoaie mai încolo într-un lighean verde om cu ochii de platină ou de aur urmă pe talpa soldatului scăpat fructe pe cămașa ta albă un pui de bufniță sub pălărie asta văd și dacă asta văd, asta e

I let go of you today our memories in the form of seeds I gave them to the birds at the lake to nourish them like they once nourished me. I tossed handfuls to the magpies who perched in the trees waiting for me to walk away - and I did. I gave some to the swan like the one that we fed back in Iceland. The gulls came and called for the others. Ducks swam over and quacked happily. A hooded crow joined and stared at me. I had no more food left to give, but he found some I had tossed on the ground. They´re still eating, those birds. Picking up the remnants of what I held onto. They will carry our memories far away from here, and I will sit near the still water.