sesam-is-open

zboară fluturii peste case din pieptul cuiva se aude o inimă cerul se cuibărește înauntrul meu cu tot cu nori cu soare și ce mai e acesta este un vers acesta a fost un cântec am vârsta oricui și umerii cunoscuți cine nu merge pe sârma asta n-are curaj cine nu pășește nu trăiește zboară fluturii peste case ca un refren albastru se aude o casă de marcat simt miros de plăcintă cu mere durerea se-nmoaie mai încolo într-un lighean verde om cu ochii de platină ou de aur urmă pe talpa soldatului scăpat fructe pe cămașa ta albă un pui de bufniță sub pălărie asta văd și dacă asta văd, asta e

De fiecare dată când mi-e frică de moarte îmi trăiesc nopțile cu ochii deschiși, de parcă morții i-ar fi teamă de albul ochilor mei, am stat de strajă ani de zile ca și cum moartea mi-ar cere voie înainte să bată la ușă, ca și cum moartea s-ar anunța vreodată înainte să ne intre în casă, este de-a dreptul stupid, toată lumea știe prea bine că moartea ne salută doar de la revedere prin tăcerea de după ultima bătaie de inimă, de când sunt mică și până acum părinții mei au murit deja de zeci de ori în coșmarurile mele, repetiții după repetiții după repetiții, mi se spune "lasă că e bine, înseamnă că le-a murit moartea", dar moartea e ultimul lucru care va muri vreodată pe pământul ăsta, iar eu nu-mi mai pot ține ochii deschiși - tânjesc după întunericul din spatele pleoapelor mele închise și știu că nu poate veghea nimeni la nesfârșit ca să împiedice sfârșitul.

Vara trecută am mâncat zmeură culeasă de mâinile tale fără să știu că va fi ultima dată - de atunci mă urmărește zilnic spaima că aș putea trăi ceva pentru ultima oară fără ca măcar să știu, fără să-mi pot lua rămas bun, așa cum nici ție nu ți-am spus adio, ci la revedere, pa sau te iubesc, nici nu mai știu care a fost ultimul lucru pe care ți l-am zis vreodată dar de fiecare dată când mă gândesc la asta sufletul meu dă pe afară îmi curg din ochi toate poveștile pe care nu am apucat să ți le spun, mi se zbat sub piele toate versiunile mele înghesuite printre oase pe care nu ți-am dat voie să le cunoști - pentru tine am crescut an după an într-un copil mai mare: întotdeauna fetiță, niciodată femeie. Poemul ăsta mușcă din mine cu fiecare rând, poate ăsta e motivul pentru care a durat așa mult până i-am dat voie să vadă lumina zilei, s-au făcut deja șase luni de când ai plecat, iar eu pun la păstrare toate visele în care mă vizitezi și îmi spui că ești

Dintre toate viețile pe care le-am fi putut trăi împreună am avut neșansa să o trăim tocmai pe asta, unii oameni cred că secundele ne sunt numărate de la bun început - eu cred că toți ne naștem ceasornicari timpul ni-l facem cu mâna noastră, uneori prea lung de multe ori prea scurt, e o adevărată artă în a începe și a sfârși, doliul pentru ce nu am apucat să fim mi-l port pe sub haine, în timp ce picioarele mele merg înainte fredonând ritmul pașilor tăi. Dintre toate viețile pe care le-am fi putut trăi fără să ne întâlnim vreodată, am avut norocul să o trăim tocmai pe asta.

Mă doare, dar merg înainte cu durerea strânsă la piept și ochii privind înapoi - oamenii mă întreabă încotro mă îndrept, eu le spun că mă îndrept mereu spre o nouă zi și tot așa și tot așa până când mă voi simți mai ușoară, până când brațele mele nu vor mai avea ce să îmbrățișeze, dragostea-mea-pentru-tine trebuie să aibă și ea un termen de valabilitate chiar dacă am întors-o pe toate părțile și nu scrie nimic, nu are cum să fie altfel când știu că totul se va duce cândva, așa că merg înainte zi după zi după zi după zi, nu mă voi opri pentru că asta ar însemna să mă întorc și ar fi păcat... când am ajuns deja atât de departe.

cuvintele se aud sau se scriu singure se urmează unele pe altele într-o furtună pe care n-o putem cuprinde ochii se deschid și ultimii oameni cad în somn desfac noduri măsor corpurile rămase singure tot ce pot să pricep nu mai e de folos acum soarele ne rumegă răbdător pe maluri am curățat oceanele ne-am iertat pe rând am mai trăit câțiva ani apoi am plecat de bună voie // ochi în ochi înțelegând ochi în ochi sfidând îngerii

lucrurile nu sunt la fel fără tine mi s-a făcut dor după ce ai sunat am făcut clătite cu cacao și m-am uitat la filme am stat în hamac și am vorbit cu animalele am mâncat la ore la care noi dormeam am cântat acum zilele aparent plictisitoare in care doar ne uitam la filme nu mai par o pierdere de vreme strâng firimituri curăț în bucătărie dar hai să nu scriu trist e mai bine la tine acasă și știu că povestea asta nu e ca celelalte poate învățam câte ceva poate învăț să adorm devreme să iau aer să nu mai dau vina pe alții dar hai să nu mai scriu trist știi câte stele se uită acum înspre pământ? fără ca nici măcar ele să știe sau poate știu a fost ora unu sau e restaurantele sunt închise oamenii poartă mască sufletele plutesc mai liniștite acum mă sperie oamenii bolnavi și regretul și când ți-e greu bunătatea nu e degeaba nici încercările poate învățăm ceva de aici

M-am așezat la umbra ta să ascult vântul cum îți șuieră printre coaste un cântec de leagăn pe care să îmi adorm ultimele frici care mi-au mai rămas. Afară e liniște, în tine, tăcerea învață și ea să fie liniște, iar brațele leagănă somnul de veci al coșmarurilor mele. Îmi înfloresc oasele lângă tine - umbrele tale au învățat să fie lumină.

poemul se scrie cu-o mână la spate deșertul din oameni frica că dispari onoruri degeaba când plutim pe rând pe-o barcă pe care-am văzut-o cândva ducând și pe alții ca noi și acolo nu știm să descriem cum toate-arătau ai grijă de tine răbdare culoare stai moale când se pregătesc noi furtunii nu e niciun premiu ne pierdem doar marțea și se vând umbrele și haine de piele când plecăm din curți să găsim nou veniții ne-ntoarcem hrănim animale iar cântă un clopot de sticlă în multe grădini noi cum am ajuns să ne spunem pe nume de ce mestecăm peste spini apoi îi răspund și mă vede și știe aici înotul nu e opțional am ancore farfurii pălării totul deja pregătit pentru încă un bal opresc și postscriptum și mestec uitarea zâmbește și sună doar de două ori aici sunt și norii și zorii și marea au fost ale tale de când ai venit

M-am oprit din scris atunci când cancerul s-a semnat pe sânii tăi și la sfârșitul poemelor mele. Cancerul tău mușca din carne, cancerul meu mușca din suflet, tot ce îmi doream era să-mi afund mâinile în pielea ta și să te scot afară, la viață, dar mâinile mele erau prea scurte ca să pot atinge cu degetele sfârșitul hăului în care te ascunseseși - aveam iar opt ani și în visele mele mureai mereu aceeași moarte, multă vreme m-am gândit că poate frica mea i-a ghidat morții pașii spre tine. Visele mele au mințit - tu ai trăit mai departe, iar eu mi-am îngropat cuvintele în care nu mi-am dat voie să te așez, nu am mai scris pentru că nu puteam scrie adevărul, dar azi, cu mâinile mânjite de pământ trag toate clopotele din mine și îmi urlu, din toată moartea care ne-a dat târcoale, sentința la viață.